Despre mine

Fotografia mea
Veselă, sociabilă, visătoare

miercuri, 14 decembrie 2011

Căsuța bunicii



                             Azi merg la casa Bunei,o casă bătrânească:
                             două-ncăperi,o sală și ochiuri de fereastră ,
                             din care îmi zâmbeau garoafe sau gutui...

                             Icoana cu Maria sta prinsă într-un cui,
                             sub marele ștergar din borangic brodat.
                             Lângă perete,lavița cea veche  cu macat...

                             Intr-o fotografie un chip ,prin ani pierdut...
                             S-a dus demult bunicul.Eu nu l-am cunoscut.

                             Plutește în odaie parfum din alte vremi...
                             Din nou ,copilărie ,spre tine tu mă chemi...

                             Mă-ntorc în amintire.Deschid încet portița.
                             Se bucură bunica:”--Uite! A venit fetița !”
                            ”Pe unde ai venit? --”Pe-acolo,pe tăpsan”.
                            ”--Să nu mai pleci de-acasă! Te fură vreun țigan ”.

                             Tresar înduioșată de vocea de demult.
                             Privesc în jur o clipă și-aș vrea s-o mai ascult...

                             S-a gârbovit căsuța .Și este altfel poarta.
                             Fetița e ...bunică. Azi vine cu nepoata.


Janina ,Jurnal August,2010.

duminică, 4 decembrie 2011

Drumul spre casa bunicii (III)



    Sosim la casa bunicii Anica. N-am mai fost de multă vreme pe aici, mă simt stingherită, străină.Casa bătrânească este încă acolo, dar în fața ei a fost construită o casă mare cu etaj în care locuiește mătușa mea. La etaj locuiește familia fiului ei...Fetele ei, după terminarea studiilor, (amândouă au studiat filosofia) s-au stabilit la București.
   Micuța mea Lyd e încântată, aleargă după puii de găină, se joacă cu câinele, cu pisica...La plecare îmi spune că este foarte frumos să ai o fermă...Zâmbesc din nou.
Facem drum - întors, încet-încet cu pași mărunți . Vede o vacă păscând pe marginea drumului și exclamă:”Regarde, buni, un elephant!”...De data asta râd cu hohote. Ne apropiem să o privim îndeaproape...Apoi, după ce se miră suficient, îmi spune:”comme c”est beau de vivre a la campagne”!
  Eu mă gândesc la schimbul acesta de generații, la copilăria bunicii și la copilăria mea care se înscrie acum într-o epocă revolută.
Ea se joacă pe calculator, pe console de jocuri. Ea nu va vedea puii abia ieșiți din găoace, nici boboceii de gâscă înotând pe balta de la capătul străzii... Și nu va cunoaște gustul acelor bunătăți pregătite de bunica pentru că eu nu știu să le pregătesc .
Și-mi pare tare rău că se întâmplă așa...
..............................................................
In vara lui 2011 am aflat de la una dintre cele două verișoare,cu care m-am întâlnit întâmpător, că vechea casă a bunicii a fost demolată. Curtea a fost lărgită, spațiul este altfel amenajat.Nu am fost să văd dar mă voi duce  într-o zi pentru a marca un sfărșit...Este într-adevăr un sfârșit pentru multe întâmplări și vesele și triste de demult...
Janina ,Jurnal 2010
( și aug.2011)

miercuri, 9 noiembrie 2011

Drumul spre casa bunicii (II)

  
   Drumul spre casa bunicii l-am mai parcurs, în vreme, de mai multe ori, cu diverse ocazii...
   Dar cel mai trist este acel drum pe care trebuie să-l facem atunci când ne luăm rămas bun pentru totdeauna de la cineva...Bunica Anica a plecat și ea în”țara bunicilor”, în 1972, doar cu câteva zile înainte de nunta vărului meu...Acum, când scriu aceste rânduri îmi apar imaginile de demult și mă înduioșez.
Bunica era o femeie destoinică, harnică și veselă, deși avusese o viață grea și trecuse prin multe. Un frate murise pe front,i ar bunicul murise de tânăr în urma unei intervenții chirurgicale nereușite...Copiii și nepoții îi umpleau viața și era fericită. Se străduia să-i sprijine pe toți atât cât putea. Avea o voce frumoasă, ne cânta cântece vechi și ne spunea povești care ne uimeau...
Iată că în august 2010, dorind să-mi distrez nepoata, am hotărât să fac o vizită mătușii mele, care locuiește încă acolo, în casa veche a bunicii.
   O pornesc așadar pe drumul cunoscut dar într-un fel cu totul nou: acum eu sunt bunică și țin de mână o fetiță de 8 ani, care trăiește în alt secol și vine din altă parte a lumii și se miră cu drăgălășenie de tot ce vede...
   Cunosc fiecare casă, fiecare curte, îmi amintesc de toți cei pe care i-am știut bine cândva...Copiii au crescut, părinții lor au îmbătrânit...  
Îi arăt o casă și o curte mare unde am fost cu bunica la o nuntă.Îi descriu cât pot de bine ceremonialul unei nunți românești, cu hora miresei, cu împărțitul darurilor la nuntași și ea îmi spune :”je n`ai jamais assiste a un mariage aussi interessant”.
  Zâmbesc amuzată și  mergem mai departe...


Janina,Jurnal (august,2010)

miercuri, 26 octombrie 2011

Drumul spre casa bunicii (I)


   Fetița de 6 ani din fotografia de demult știa și ea ,ca și Scufița Roșie, să meargă singură la bunica.Cunoștea bine drumul deorece îl făcuse de multe ori agățată de mâna bunicii sau a mamei.
Erau două variante: una ”pe măgură”,adică urmănd strada Cuza-Vodă până la un pod,apoi ,trecând pe lângă o fântână cu cumpănă,urcai costișa cam abruptă și traversai măgura,pe un drum cam desfundat ,noroios, mai ales primăvara și toamna,după ploi; a doua variantă era drumul dinspre oraș,
urcând mai întâi strada Sânt- Nicoară și apoi strada Plopiș...
   Drumurile copilăriei arătau altfel decât arată acum...
   Numele străzii vine de la cuvântul ”plop”; o stradă ,parțial pavată cu piatră de râu,care începe din spatele ruinelor bisericii Sân-Nicoară și urcă de-a lungul unei văi in care se aflau,pe lângă firicelul de apă care trecea pe acolo, niste frumoase și vechi fântâni cu cumpănă și cu jgheab din lemn pentru adăpatul vitelor.Una din ele se numea ”Fântâna lui Dumitru”,iar cealaltă ”La pârâu”.Era foarte greu să iei apă de acolo, nu numai iarna din cauza alunecușului ci și primăvara din cauza dezghețului și a ploilor...Strada era tare frumoasă,cu case și grădini ,de o parte și de alta,umbrită de nuci bătrâni,de meri,duzi sau pruni...
   Curtea bunicii a fost, în acea vreme, o părticică din paradis...
   Uneori ,vara sau iarna stăteam  la bunica.Casa era la fel ca cea din Cuza-Vodă,cu sobă și firidă,cuptor și vatră.Și vărul meu Bebe,venea de la Pitești să petreacă vara sau vacanța de iarnă la bunica. Iar ea,”maica-mare” (așa o numeam atunci),  ne făcea foricele de porumb pe plită și plăcintă cu dovleac,atât de aromată și de aurie încât ni se părea o bucățică de soare...
   După ceva vreme,în curtea aceea au apărut alți copii,alți nepoți de care bunica avea grijă...Eu am crescut,am mers la liceu,apoi la facultate și vizitele la casa bunicii au devenit din ce în ce mai rare...
   Omnia fluunt,omnia mutantur...
   Totul curge,totul se transformă...

Janina ,Jurnal 2010

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Lanterna magică

      Eu printre amintiri și versuri
      Janina,Jurnal 1973

1. E casa amintirii o casă cu pridvor.
    Cu brâne și chilimuri pe incăperi zidite,
    In drumul  către dânsa țin strajă dreaptă plopii...
       (Ion Pillat: ”Casa amintirii”)

2. Au vuit prelung ca vântul păsările migratoare
    Peste casa părintească unde ieri m-am regăsit
    Singur cu lumina,care galbenă venea din soare,
    In odaia de-altădată să-mi ureze bun sosit.
      (Ion Pillat:”Toamna”)

3 .Prin crăpături de-obloane,lumina,pete-pete
   Pătrunde pe podele,pe pat și pe perete,
   Așa cum altădată încet s-a așternut
   Când odihneam aicea sub albul asternut.
       (Ion Pillat:” Intoarcerea ”)
         
 4.O vezi zorind spre casa de-altădată.
    Spre casa albă și cu nalbă-n prag
    In care o așteaptă blând bunica —
    Prin fumul vremii, prin trecutul drag,
    Mai stau privind cum piere lin fetica.
    Zadarnic cerc zăvorul ferecat
    Pe care tot copilul il descuie...
    Prin vremi Scufița Roșie a plecat
    Și lupul sur mai stă pe cărăruie.
       (Ion Pillat:”Lanterna magică”)



duminică, 16 octombrie 2011

Insemnare în jurnal

Motto:
”Amintirile sunt și ele un cântec”
(eu,Janina)

"Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfîrşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica."

Octavian Paler în ”Viaţa pe un peron”

Notă: Amintirile sunt și ele un cântec...
Janina ,Jurnal.Oct.2010

vineri, 14 octombrie 2011

Toamna 2010

Aniversare


    Un frumos început de toamnă, cu zile însorite ,cu cer senin,cu arbori care își pierd puțin câte puțin podoaba de culori .
Un alt 1 octombrie ,o zi specială.Am 65 de ani...Este viața mea ,Timpul meu... Timp vesel,timp trist...Din acest timp al meu ,cât nu s-a irosit in zadar... De fapt mi l-au irosit alții in tot felul de sedințe: de partid,de sindicat,învățământ politic,consilii interminabile;sau la ”întâmpinări” și mari adunări populare” Și cât timp am irosit așteptând (tramvaiul, troleul,autobuzul,trenul); la cozi interminabile sau în fața a fel de fel de uși... Am incercat să ”câștig” ceva din acest timp citind pentru a umple cu ceva util așteptarea..
   Dar Timpul ca ”veșnică trecere”(cum spune Eminescu) nu mi-a fost prieten. Nu mi-a vindecat răni,nu mi-a alinat dureri,nu a așternut uitarea peste ceea ce mi-aș fi dorit să uit... Sunt insă recunoscătoare pentru momentele de bucurie pe care le-am trăit. Viața mea o regăsesc (cu nostalgie) în câteva dintre acele simple și frumoase fraze ale lui Charles Chaplin: ”Mi-am făcut prieteni pentru totdeauna...Am telefonat doar pentru a auzi o voce și m-am îndrăgostit doar de un surâs...Am plâns ascultând muzică sau privind fotografii...Aproape că am crezut că voi muri de atâta nostalgie..Mi-a fost teamă că voi pierde pe cineva foarte special (pe care în cele din urmă l-am pierdut). DAR AM SUPRAVIEȚUIT.”

Janina ,Jurnal 1 oct.2010

joi, 13 octombrie 2011

Toamna 1987

Motto:
 ”Fantasma gândului meu mut
   mă poartă spre  toamnă din trecut”...
     (Janina:”Reflecție amară”)


Noiembrie 1987
...1987. Anul în care aniversez 10 de la căsătorie. Cine ar fi crezut că o să rezist atât?
Am făcut un ”slalom uriaș” printre tot felul de ”evenimente” și responsabilități mai mult sau mai puțin împovărătoare: îngrijire copil, cursuri, concursuri (de tot felul), pregătiri(de tot felul ) reciclări. Examene, doctori, spitale, medicamente...
   N-a fost deloc ușor, am învățat mult și multe...Mi-am făcut opinii personale despre oameni, întâmplări, sentimente. Am învățat să descifrez ce se ascunde dincolo de vorbe,de atitudini sau gesturi; s-a intâmplat ca unele dintre ele să fie sincere, amicale, dar a fost și invers...
   Uneori am fost surprinsă, alteori dezamăgită dar nu am făcut din asta un capăt de țară...Există în viața mea persoane la care țin foarte mult dar și altele care îmi sunt indiferente...
   La această aniversare amară îmi pot permite să fac niste reflecții...
Am aflat si eu ca si alții că dragostea este ceva și căsătoria altceva.
Dragostea este un sentiment care implică aspirația fiecărui individ către fericire ; căsătoria este un parteneriat dificil clădit pe camaraderie, interese comune și responsabilități.
Dacă reușești să le faci față te poți considera mulțumit și poți afirma,cu mai multă sau mai puțină fățărnicie, că ai o căsnicie reușită...Dar așa ceva se întâmplă rar.
Dacă acasă nu mă simțeam deloc bine cu un soț tot timpul bolnav în schimb la școală îmi era foarte bine. Am avut colegi și prieteni de nădejde...
Prietenele mele, puține la numă, au fost și au rămas extraordinare...Și pentru că aveau și ele tot felul de necazuri ne sprijineam și ne consolam reciproc...
Fiecare dintre noi a trăit o dramă proprie: pierderea unei ființe dragi în împrejurări tragice: un accident auto, o sinucidere, o boală incurabilă. Le-a văzut chipurile răvășite de o tristețe inimaginabilă...Apoi ne-am îngropat tristețea în adâncul sufletului și am mers mai departe...
   Bilanțurile nu sunt întotdeuna vesele. Bucurie și amărăciune laolaltă...
Singura mea frumoasă certitudine este Otilia , care are 9 ani...Știu că am câștigat încredere în mine, puțină înțelepciune, dar am pierdut ceva prețios, ceva ce nu pot recupera...acel ceva din două versuri ale lui Omar Khayam:
”Ah! pasărea juneții și-a veseliei mele
Veni pe negândite, se duse fără veste ”
   Și asa cum au trecut un fugă acești zece ani vor mai trece încă zece și apoi alții, atâți câți vor mai fi...


Janina ,Jurnal 1987

miercuri, 12 octombrie 2011

Reflecție amară


                            
Fantasma gândului meu mut,
Mă poartă printr-o toamnă din trecut,
Precum Virgilu pe Dante cel proscris,
Din  Iad în Purgatoriu, apoi în Paradis.

Același drum străbatem fiecare,
În viața noastră mult prea trecătoare,
Dar nu în aceeași ordine, se pare.
Căci cine-n viața asta nu-i proscris?

Janina ,Jurnal (noiembrie 1987)

miercuri, 5 octombrie 2011

Alte toamne...

1.Toamna 2008: Alhambra



  
   Toamnele mele le-am srâns, una câte una, ca în vechea romanță și le număr în fiecare an pe 1 octombrie...
Sunt multe și foarte diferite: toamne vesele sau triste, însorite sau ploioase; toamne cu iubiri și toamne fără, toamne cu plecări și despărțiri. Toamne lungi ce se terminau în decembrie; toamne scurte cu iarna sosind pe la Sf.Dumitru.
 Fiecare toamnă avea mai multe începuturi: unul calendaristic, la 1 septembrie; altul astronomic, la 23 septembrie. Iar între ele începutul anului școlar și apoi la 1 octombrie, începutul unui alt an al vieții mele.
    Primul octombrie trebuie să fi fost tare vesel pentru mine, cred că m-am bucurat foarte mult că exist...Spun asta pentru că în luna octombrie mă simt foarte bine, sunt mai optimistă și trec mai ușor peste necazuri. Octombrie mi se pare o lună magică
    Imi sunt dragi toate anotimpurile, dar toamna îmi este cel mai drag. Iubesc toamna pentru toate poeziile pe care le-a inspirat, pentru veselia copiilor, pentru peisajele sale de vis, pentru parfumul viei, pentru fructe și crizanteme dar mai ales pentru acea stare anume care mă îndeamnă să-mi răscolesc amintirile pentru a regăsi calda nostalgie a tuturor începuturilor. Mă prinde dorul de copiii de demult, cei din vremea copilăriei mele, de școlarii mei de ieri, de colegi, de școală...Ziua de 15 septembrie îmi era foarte dragă. Aflu acum că și această tradiție a murit și că anul școlar va începe într-o...luni. Ce vremuri! ” O tempora.” !...Ce lipsă de imaginație și ce lipsă de respect pentru tradiție ! Cred că unele lucruri ar trebui să rămână așa cum au fost.
...
    Am avut și câteva toamne deosebite. În toamna anului 2008 am făcut o călătorie în Spania. În octombrie 2009 am regăsit un prieten drag. Iar în octombrie 2010 am împlinit 65 de ani.
...
    Acum un alt octombrie, cu fluturi și flori, însorit ca o vară care nu vrea să plece...
    O toamnă nouă...2011


Janina, Jurnal 2011

joi, 29 septembrie 2011

Intermezzo

                
                 Octombrie

                              O vară pleacă iar,o toamnă vine
                              Și frunzele se scurg domol în ploi,
                              Trecutul se adună-ncet în mine,
                              Sporit mereu cu alte zile noi.

                              Un alt octombrie îmi cată azi în prag
                              Și-mi va aduce-n dar încă un an.
                              Prinzându-l în al anilor șirag,
                              Voi crede că-mi va da un nou elan,

                              Spre multe alte vise neîmplinite,
                              Spre alte vaste mări de străbătut,
                              Cu multe drumuri încă negăsite,
                              Cu-aceleași multe doruri din trecut...

Janina,Jurnal,2011


                          

marți, 27 septembrie 2011

O toamnă... (1976)


     Octombrie 1976.Încă un octombrie adăugat la vârsta mea...am 31 de ani.
     În curte .lângă un mic piersic,ivit de nicăieri,stă parcată Dacia mea albastră,iar sub ea se odihnește un cățel cenușiu,un paznic  tare drăguț și conștiincios ,care nu lasă pe nimeni să intre în curte.Celălalt cățel,Krik,era și mai aprig.Imi aduc aminte de el cu drag,face parte dintr-un lung șir de prieteni cu patru lăbuțe...
Vom mai râmâne o vreme în acest spațiu definit de o adresă precisă :strada Cuza-Vodă,nr.94-96.Începem să ne gândim  la plecare.Din când în când facem ordine prin hârtii și obiecte și ne debarasăm de cele inutile.Le vom folosi drept combustibil la iarnă.
     Privesc casa,grădina,copacii. In august duzii mei gemeni ( de creanga unuia dintre ei era agățat un leagăn)m-au încântat,(pentru acâta oară ?) cu frunzișul lor pictural,colorat în minunate nuanțe de verde,galben și auriu,un adevărat mini-spectacol al toamnei în avant-premieră.Acesta era marele lor moment de glorie vegetală.
Știu că voi pierde acest spațiu drag pentru totdeauna. Imi pare atât de rău...O pierdere irecuperabilă,adăugată la alte pierderi irecuperabile...

Janina Jurnal,1976(fragment)


                                                  

marți, 20 septembrie 2011

Tatăl meu

 
Casa din strada Cuza-Vodă era micuță și veche, asa cum erau toate casele de pe vremuri, cu două camere, cu o logie lungă și cu celelalte acareturi în curte. Dar curtea și mai ales grădina erau paradisul meu; aveam o grădină de legume și o porțiune de pajiște pe care îmi petreceam verile vacanțelor...
Pajiștea aceea era sinonimă cu vara; atunci înfloreau iarba și florile de câmp care îmi sunt și acum nespus de dragi, vedeam fluturii si păsările zburând, ascultam țârâitul greierilor și asteptam să se coacă fructele; mai întâi dudele și cireșele, apoi prunele și merele și către toamnă nucile.Tatăl meu plantase majoritatea pomilor. Pentru mine, zicea el,și era adevărat, fiindcă multă vreme am fost copil unic foarte iubit și foarte răsfățat...
Tatăl meu era pentru mine un zeu. Era înalt încât trebuia să se aplece mult ca să poată intra pe ușa scundă a casei, puternic și mai ales foarte vesel. De unde avea oare această veselie? Mult mai târziu am aflat că avusese multe necazuri și suferise mult. Pierduse  un copil,o fetiță...apoi casa,familia. Când aveam vreo 7 ani văzusem într-un sertar niște fotografii vechi dar nu recunoscusem pe nimeni și nici n-am întrebat pentru că mamei nu-i plăcea să scotocesc prin sertare și dulapuri. Cu mama s-a căsătorit în 1943, după ce trecuseră vreo7-8 ani de la acele triste intâmplări. A fost și pe front, a fost rănit grav la un ochi și a fost demobilizat...
Apoi, în mai 1945, a fost deportat in Uniunea Sovietică într-un lagăr de muncă cu alți etnici germani. A stat în lagăr 8 luni și poate nici nu s-ar mai fi întors dacă nu s-ar fi hotărât să plece, fără să ceară voie, așa de unul singur. S-a descurcat cum a putut, învățase puțină rusă, a avut noroc ...In acest tot acest timp mama era cu bunica și...cu mine, mică, aproape invizibilă, căci de născut m-am născut în octombrie.Tata a venit în decembrie, degerat și atât de schimbat că nici bunica nu l-a recunoscut.Și au fost foarte surprinse pentru că primiseră  deja plicul acela galben care le anunța moartea prezumtivă ...
Dar eu eram deja acolo și știam că făcuse tot drumul acela lung numai ca să fie cu noi...
A fost lângă noi toată copilăria mea. Imi cumpăra cărți și rezolva cu mine problemele de aritmetică.
Un om deosebit, stimat de prieteni și cunoscuți.
Și era atăt de mâdru de mine și de sora mea mai mică.
L-am pierdut în decembrie 1961. Aveam 16 ani,sora mea 7. A trecut de atunci o veșnicie, dar zilele copilăriei îmi par atât de aproape ...

Janina ,Evocări 2008

duminică, 17 iulie 2011

FOTOGRAFIA

  
   Țin în mână o fotografie făcută acum 60 de ani.Mă uimește faptul că a rezistat atâta vreme.Mi-l amintesc și pe fotograful care a făcut-o.I se spunea simplu ”Puiu Fotografu”. Avea o cameră micuță,chiar pe strada principală ,cu o mică vitrină în care expunea fotografiile.Casa există încă dar proprietarii au modificat-o,iar micul ”studio fotografic” a dispărut demult.
   Din fotografie mă privește serioasă o fetiță de 5-6 ani,îmbrăcată cu o rochie de mătase cu buline. Se numește Janina. Si rochița mi-o amintesc:o rochiță vișinie cu buline albe.Fetița este pieptănată după moda vremii,cu bucle și funde.Stă pe o măsuță, cuminte ,importantă, ținând în mână o jucărie,o pasăre din ipsos colorat care”zbura”agățată de un fir subțire de elastic.
   Pe fetița asta o cunosc foarte bine.Era veselă și iscoditoare.Cerceta cu grijă lumea din jur și încerca să o înțeleagă.Nu punea multe întrebări ...Și chiar dacă le punea i se răspundea invariabil:”lasă că o să înveți  tu la școală ”...Bunica ei,o femeie înaltă și subțire,cu părul alb strâns într-un coc la spate, se ținea tot timpul după ea,cu o grijă exagerată și boscorodind-o într-o limbă care i se părea ciudată și din care nu-și mai amintește decât câteva fraze...Bunica aceea pe care fetița o striga ”maia” a plecat într-o zi in ”țara bunicilor” și nu s-a mai întors. Fetița nu prea a înțeles de ce și a fost tare tristă..Apoi a mers la grădiniță unde nu i-a plăcut deloc pentru că nu știa ce știau ceilalti copii; nu știa să decupeze ,să coloreze,să danseze...Ba pe deasupra trebuia să învețe și numele celor din Comitetul Central ...Nu a reușit niciodată să-i știe pe toți...Îi reținuse doar pe primii trei:Gheorghiu-Dej,Anna Pauker,Vasile Luca...(?!)
   Acum ,când scriu asta îmi vine să râd...Bine că nu m-au dat afară de la grădiniță ! Dar chinul a fost scurt și iată-mă în clasa a I-a la o învățătoare remarcabilă, doamna Adrietta Popilian.
Am făcut primele linii strâmbe, primele litere tremurate și urâte pentru care am înghițit destulă morală și ciufuleală...dar nu plângeam pentru că totul mi se părea minunat... În clasă nu erau bănci ci măsuțe și scăunele așezate în formă de U .Doamna învățătoare nu acceptase să-i zicem ”tovarășa”ci ne ceruse să-i zicem”măicuța”. Nu se abătea de la programă dar nici nu accepta indicații. O persoană cu coloană vertebrală care, pe lângă cunoștințele obigatorii ,ne-a format și caracterul și gustul artistic...Ne citea numai poezii frumoase. Făceam mici plimbări prin oraș sau prin împrejurimi pe care le numea pompos ”excursii”.Și ne vorbea despre monumente,ne povestea legendele lor. Ne vorbea despre natură,despre flori ,făceam ierbare și insectare. Am confecționat împreună ,din te miri ce,jucării pentru pomul de iarnă.Si cât talent avea!
   A scris pentru noi mici piese de teatru pe care le prezentam la serbările de sfârșit de an.Cea mai frumoasă amintire a mea din clasele primare este rolul cerșetorului din textul dramatic adaptat de ”măicuța” după romanul ”Prinț și cerșetor”...Și cât s-a străduit să imagineze și să creze costumele !Și cum! Scotocind cu mamele prin șifoniere, croind hăinuțe din rochii de mătase demodate și cosând dantele vechi ...
   Spectacolul a fost nemaipomenit pentru micul nostru orăsel cu oameni așa de modești și cu posibilități materiale minime. Dar cu imaginație,talent și muncă reușesti să faci tot ceea ce îți dorești...Asta este una din lecțiile pe care ni le-a dat,îmbogățită cu exemplul personal...Ce multe am învățat într-un timp atât de scurt ! Am învățat să scriu , să citesc, să vorbesc corect, să socotesc. Am învățat să iubesc natura,orașul și mai presus de orice am învățat să iubesc cărțile...Pentru că în ele găsești toate răspunsurile pe care le cauți.


Janina,Jurnal 2010

sâmbătă, 16 iulie 2011

Cartea vieții ...



In fiecare zi viața îți oferă o pagină albă din cartea existenței tale.
Trecutul tău este deja scris si nu poți să-l corectezi;in paginile ingălbenite poți găsi povestile tale,unele in culori suave,altele în nuanțe închise.
Amintiri frumoase ale unor timpuri plăcute sau pagini pe care ai vrea să le smulgi pentru totdeauna.
........................................................
Intr-o zi voi scrie despre ...Janina.

vineri, 8 iulie 2011

MARIA


     Maria era prenumele ei din catalog.
     La începutul prieteniei noastre ea a fost Marioara , pentru că așa o striga mama ei când o chema acasă de la joacă. A fost vecina mea , tovarășa mea de joacă și prietenă încă de la grădiniță...Era așa de drăgălașă , cu părul ei castaniu roșcat , ușor ondulat și cu ochi vioi și iscoditori , ca de veveriță. Apoi am fost colege de clasă din clasa a I-a până in clasa a X-a,când ea a trecut la ” real ” iar eu la ”uman” . Ani de zile am făcut drumul spre școală împreună , dus și întors. În clasele primare ne făceam temele la lampa cu petrol . Mai târziu am avut și electricitate și apă curentă. Cât de îndepărtat mi se pare acum acel timp !
     Locuiam pe aceeași stradă , eu la nr. 94 , ea la nr.123 pe strada ”Cuza-Vodă”, strada noastră , o stradă foarte lungă , prăfuită, ca un drum de țară , cu case micuțe și grădini frumoase cu pomi fructiferi...  Dar și cu destui copii . Casele de pe partea mea de stradă au fost demolate începând din 1978... Partea ei de stradă a rămas aproape cum a fost ; s-au construit multe case frumoase dar casa ei este și acum tot acolo unde o știu de atâta vreme... Iarna , în vacanță sau când aveam un pic de timp liber , ne adunam cârd să mergem la joacă ; ne jucam în stradă . Mergeam la zăpadă , la săniuș sau cu colindul... Vara o luam de la capăt , cu șotronul , cu coarda , cu mingea , cu cercul ; jucam ”atinsa”, ”uliul și porumbeii ”sau ”de-a v-ați-ascunselea ”...
     Când am mai crescut s-a mai scurtat timpul de joacă , părinții aveau nevoie de o mână de ajutor în gospodărie. Marioara avea multe de făcut...în timpul liber citeam . Am citit impreună ”Copiii căpitanului Grant”...Și de atunci Marioara a devenit Mary...Și așa a rămas pentru mine...Am fost uimită când am aflat , mult mai târziu , că la școala din comuna C...,unde fusese profesoară de matematică și directoare , colegele îi spuneau Mimi...
    Apoi viața ne-a îndepărtat puțin câte puțin...
    Ne-am întâlnit mult mai rar de când s-a căsătorit... Era tot timpul într-o alergătură : casa,școala,pregătiri,examene,copiii . A crescut cinci copii , trei fete și doi băieți ; trei dintre ei mi-au fost elevi ; acum sunt mari , cu studiile terminate , cu profesii și familii... A avut o viață plină ! Dar și prea multă trudă și prea multe griji...Mary! Ce nefericită am fost când am aflat că s-a îmbolnăvit,că a suportat o operație dificilă care nu a ajutat-o deloc...Apoi a venit sfârșitul...Una din multele zile triste din viața mea ...
    Draga mea Mary , mă gândesc la tine cu toată duioșia !




Janina Jurnal 2011

joi, 7 iulie 2011

Jurnal


Astăzi ai ocazia să scrii o pagină nouă.
Tu vei alege culorile pe care le va avea,pentru că , într-o situație potrivnică poți să-i dai nuanțe de seninătate ca să o transformi intr-o frumoasă experiență.
Cum vei scrie astăzi ?
.....................................................................
Astăzi sau mâine voi scrie despre Maria.

duminică, 3 iulie 2011

DIRECTORUL



   În ziua când, cu inima plină de emoții, intram în holul liceului, prima persoană pe care am văzut-o s-a întâmplat să fie domnul S..., fostul meu profesor de chimie. M-a întrebat zâmbind ce caut și i-am explicat ce și cum. Mi-a zis că știa deja pentru că îl informase Inspectoratul. M-a condus la secretariat și i-a cerut secretarei să mă instruiască în legătură cu actele necesare pentru întocmirea dosarului de angajat...Mi le-am notat în carnețel și între timp am discutat cu d-na P..., prima mea profesoară de limba rusă pe care o admirau și o îndrăgeau toți elevii pentru eleganța, umorul și bunătatea sa.
   Am aflat că este directoarea adjunctă a liceului, iar ” profu ”de chimie este director”plin”. Eu lăsasem în urmă alți directori dar nu m-am mirat că funcțiile respective erau ocupate de alte persoane.Pentru că fusesem eleva liceului mă bucuram de multă simpatie...Și știu și de unde venea această simpatie.Când eram în clasa a X-a mi-am pierdut tatăl. Sigur că o asemenea întâmplare tragică înduioșează pe oricine. De aceea poate toți profesorii mi-au dăruit ceva în plus, mai multă atenție, mai multă duioșie,ca niște părinți...De fapt profesorii nu sunt numai profesori, ei sunt și părinți. De două ori părinți: și pentru copiii lor dar și pentru elevii lor.Iar profesorii mei așa au fost. De aceea mă gândesc la ei cu o infinită recunoștință.
   Profesorul de chimie era extraordinar. Era înalt, impunător, plin de umor ( ne certa cu termeni din chimie :”toxinelor !”), iar chimia nu mi s-a părut nici dificilă, nici neinteresantă.  Dimpotrivă! Orele erau dinamice, vesele iar cele în care mergeam la laborator erau un spectacol și o sărbătoare...Dacă aș fi știut și fizică tot așa de bine cât știam chimie cred că aș fi dat examen la medicină...
Simpatia pe care a avut-o pentru mine în vremea când eram elevă a dăinuit în timp, ba chiar a transmis-o și copiilor săi.  Avea doi băieți,care mi-au fost elevi, pentru foarte puțin timp. Nu-mi amintesc dacă le plăcea prea mult franceza, dar îmi amintesc că dl. director a făcut multe manevre la împărțirea orelor de franceză pentru ca o anumită clasă, în care se afla băiatul cel mic să-mi revină mie. Asta am aflat-o ceva mai târziu, de la d-na secretară,o persoană deosebit de simpatică și mai ales foarte informată, pentru că, în toate timpurile, zidurile și ușile au avut urechi .
   A fost director multă vreme și a fost prezent, așa cum se întâmplă, la inspecții,lecții deschise, chiar la căsătoria mea civilă, alături colegi și elevi)... A fost o vreme când aveam ore la cursul seral și veneam la școală cu fetița, dar nu se supăra.Au trecut ani și ani și într-o zi l-am auzit spunând unui coleg: ”Astăzi la orele 12 eu am terminat definitiv cu școala”...Venise vremea acelei lungi vacanțe pe care o numim pensionare. Din păcate, pentru fostul meu profesor de chimie, a fost foarte scurtă.
   Se întâmplă să-i întâlnesc pe băieții lui pe stradă și sunt uimită să-i văd salutându-mă cu același zâmbet luminos de acum 30 de ani...Spre deosebire de cei de care m-am despărțit de puțină vreme și care se fac că nu mă cunosc...O tempora! O mores!


joi, 30 iunie 2011

PRIETENA

    

    Viața mea continuă ca și până acum. Același liceu, aceiași colegi, aceiași elevi dintodeauna,deși mereu alții . Aceleași ședințe, aceleași responsabilități. Rutină dar nu prea multă; din când în când se mai schimbă câte ceva...Pleacă câte un coleg , vine altul, se mai pensionează câte cineva ; sărbătorim cu fast evenimentul sau alte zile festive...Am colegi de cancelarie de toate vârstele și din toate soiurile : veseli , morocănoși, simpatici,înțepați,bârfitori,intriganți,ambițioși...Pe unii îi simpatizez,pe alții nu.Dar nu las să se observe acest lucru.Nu sunt îngâmfată,sunt politicoasă cu toată lumea,de la portar la director.Am învățat să-i accept pe oameni așa cum sunt.
    Cea mai dragă prietenă a mea ,E...M...a ocupat prin concurs o catedră la Liceul Electro.(rebotezat după 1989 Liceul Ferdinand) .Știu că la început îmi va lipsi mult,că vom încerca să păstrăm prietenia vorbind la telefon. Apoi ne vom vedea doar ocazional și ne vom indepărta puțin căte puțin...A fost singura care a stiut toate necazurile,dorințele,speranțele mele și singura care m-a sprijinit cu o căldură sufletească și o duioșie ieșită din comun...
    Știu că amintirile din vremea când eram colege de cancelarie le vom păstra vesnic în suflet . Și mai ales acel freamăt interior în fața lectiilor ”deschise”de literatură sau de dirigenție,când voiam să-i uimim pe toți...
    E..,buna, frumoasa și draga mea prietenă! I-a uimit într-adevăr pe toți cu o lecție demonstrativă despre ”Implicarea dirigintelui în educația estetică și artistică a elevilor”(acesta era titlul referatului,baza teoretică a activității). Dar trebuia și o demonstrație care să-l ilustreze..Imi amintesc cu plăcere de acest episod.Pentru că era frumoasă anumite persoane din cancelarie o credeau prostuță,iar unele persoane o urau de-a dreptul.
    Ne-am sfătuit ce și cum să facem să iasă, nu bine ci spectaculos..Am hotărât : ceva ieșit din rutină, nu prezentarea obișnuită a vreunui pictor ci un spectacol cu dans clasic.A avut ideea de a dansa în final alături de elevi.A muncit mult iar copiii au pus atâta suflet încât spectacolul,o îmbinare splendidă de muzică dans și poezie,a iesit uluitor...Toată lumea știa că fusese balerină  și că renunțase la balet după ce se căsătorise cu un medic argeșean dintr-o familie cu ifose...Toată suflarea diriginților aflase că va dansa și profesoara; și iată-i pe toți acolo,în mica sală de sport care era și sală de spectacole...Cea mai completă prezență din istoria Comisiei diriginților...
    Și E..., a dansat,superb,pe muzica lui Ceaikovski , uimindu-ne pe toți..
    Seara aceea de noiembrie a fost unică...  
                    

                
                          Janina, Jurnal 2009

vineri, 17 iunie 2011

IUNIE FESTIV

   
  Iunie 1973
  
    Este un iunie festiv.Prima mea promoție termină liceul.Am participat la banchetul de absolvire,am rostit și un mic discurs de adio care a fost și primul și ultimul din viața mea.Am organizat și ora festivă de dirigenție de la miezul nopții,o tradiție școlară mai nouă,care pe vremea când am absolvit eu liceul nu exista ;am evocat amintiri am râs,am cântat și am plâns împreună... Ne vom revedea după 10 ani.Am adunat deja 4 ani de profesorat și am dat și examenul de definitivare în învățământ...
   Am pierdut  titlul de ”miss cea mai tânără profesoară din cancelarie”... Acum este al unei tinere profesoare de filosofie...Am devenit repede bune prietene iar,peste alți 4 ani ,ea va fi nașa fetiței mele,iar mai târziu ,după 1989,directoarea adjunctă a liceului.
     În acest iunie festiv sărbătoresc și eu 10 ani de la absolvirea liceului.
A trecut deja un deceniu de când promoția mea a lăsat în urmă adolescența și anii de liceu.Ce simțim? Tristețe? Nu.Un pic de nostalgie?Da...Ne zâmbim unii altora și zâmbim cu toții amintirilor.
Suntem, prezenți aproape toți,în sala cea mare,de la etajul I,unde se organizează de obicei intâlnirile de promoție ,pe care le numim mai simplu ”revederi”.În bănci foștii elevi, în fața noastră dascălii noștri,iubiți admirați sau detestați.
    Așa cum se obisnuiește, fostul diriginte strigă catalogul clasei sale.Va trebui să răspundem ”prezent”și să spunem ce am realizat în acesti 10 ani.Suntem emoționați ca la un examen oral...Dar este de fapt primul nostru examen de Viață,cu tot ce înseamnă ea: învățătură,specializare,muncă,familie.Tot ce imi amintesc este că majoritatea au absolvit facultăți , institute sau școli tenhnice.Cam două treimi sunt profesori : de   matematică,de chimie ,de fizică,de biologie,de limba română,de limbi străine.
Ceilalți  sunt  ingineri sau tehnicieni...Aproape toți căsătoriți si cu copii...eu sunt printre ...ceilaltți.
    Ne privim uimiți si aproape că nu ne vine a crede că am trecut pragul maturității ,că unii au, pe lângă profesie, și familie.Mai povestim câte o șotie din câte am făcut când eram liceeni.Constat cu puțină tristețe că pe unii dintre colegi nu-i știu,este cumva explicabil,am fost in clase diferite...Dar alții mi-au fost tare apropiați și tare dragi. Exista intre noi un extraodinar spirit de camaraderie si o admirabilă solidaritate:șopteam cu sârg, ne împrumutam caietele de teme,sau schimbam între noi la teze și extemporale subiectele rezolvate... Profesorii ne certau și ne amenințau ce cele mai teribile pedepse,dar nu ne pedepseau niciodată prea aspru.
   Eram veseli , râdeam mult, ne știam poveștile de dragoste, ne ironizam; apăreau uneori și conflicte și mici necazuri dar le rezolvam repede și fără supărare...Am fost o generație sănătoasă, veselă, echilibrată.
...Ne-am revăzut și după 20 de ani și după 30...dar din ce în ce mai puțini la număr...De fiecare dată cu aceeași bucurie ,cu aceeași emoție dar și cu mult mai multe de povestit...A trecut mult timp peste noi dar nu a trecut degeaba...


Janina : Jurnal,2009

miercuri, 15 iunie 2011

LICEUL


           Prima zi

    Cu inima plină de emoții și speranțe m-am indreptat spre liceu -drumul îl știam doar atât de bine- și am pășit cu curaj în cancelaria în care nu intrasem niciodată..
   Am fost întâmpinată de o explozie de uimire,bucurie,exclamații și zâmbete.Toți foștii mei dascăli erau acolo,marcați oarecum de trecerea unor ani,dar sufletește
la fel de tineri. Erau și profesori foarte tineri ca și mine, și tot ca și mine foști elevi ai liceului...Directorul,care fusese profesorul meu de chimie, m-a prezentat ,mai mult in glumă ,asistenței : ”Fosta noastră elevă, acum cea mai tânără profesoară din cancelarie.”
   Dar oare mai era nevoie?Mă cunoșteau,fusesem o elevă harnică,cu note mari,cu premii,cu poezii recitate la serbări și concursuri; ce mai, o mică celebritate...
   Am făcut un mic tur al liceului,am intrat in clasele in care trăisem emoțiile anilor de liceu,am regăsit banca in care am stat...Am ”revăzut” chipurile băieților, ale fetelor,care plângeau pentru căte o notă mică;dar mai mult râdeam,pentru că adolescența este veselă,chiar dacă ai necazuri.Râsul era al nostru, grijile ale părinților...Și l-am” revăzut”și pe el, pe primul meu Romeo, intrând pe ușă,sclipitor de curat și râzând, cu șapca de uniformă pusă pe o sprânceană .El,Doruleț cu părul creț, prima mea iubire ,primul băiat care mi-a făcut inima să bată altfel decât de obicei.Bineînțeles că atunci nici nu mă băga în seamă,nu eram printre frumoasele liceului....Dar acel elan impetuos,acea atracție magică, acea explozie a sentimentelor nu am mai retrăit-o niciodată...Numai că, băiatul frumos și vesel, nu bănuia nimic.Iubirea aceea secretă a rămas închisă în manualul de Limba română,la pagina unde era dată, ca lectură suplimentară,o scenă din ””Romeo și Julieta””...
   Iar eleva-model cu codițele legate cu funde lângă urechi,în rochia de uniformă,foarte sobră,de culoare bleu marine,luminată de gulerașul alb de pichet,este în mintea mea o imagine a acelui timp,o fotografie lângă alte fotografii din sertarul cu amintiri.
..............................................................................................................................
   A fost cea mai frumoasă reîntâlnire cu liceul în care am rămas 34 de ani și care ,în vara următoare,cu ocazia sărbătoririi semicentenarului său avea să primească numele de ”... ” . Ce veselă a fost acea sărbătoare!Profesori și elevi din alte generații,alături de cei mai noi,mai tineri; îmi amintesc că am scris și o poezie care a rămas uitată în revista literară a școlii,alături de alte încercări poetice. Eram fericită ! Mă simțeam ca o navă care naviga cu toate pânzele intinse.Iar pe ”Romeo” l-am revăzut chiar în toamna aceea .M-a privit cu uimire și   mi-a zâmbit...Apoi a urmat o poveste...


Janina ,2009

duminică, 12 iunie 2011

ORAȘUL MEU


      
       Orașul meu

    Orașul meu,veche capitală domnească, își păstrase aspectul de orășel de provincie ,cu o singură stradă principală, largă,pavată cu piatră cubică,asezată cu pricepere de meșteri vechi în arce de cerc ce se desfăceau dinspre miljoc spre rigole. Fusese ”tăiat” direct în tăpșanul care unea curtea Bisericii Domnesti cu parcul Sân-Nicoară de către arhitectul Casei Regale,Andre Lecomte du Nouy.In parc se mai văd si azi ruinele unei mici biserici,Biserica Sân-Nicoară ...
    Este un lung bulevard segmentat de două denumiri:de la Biserica Domnească spre sud,până la Liceul Toretic se numea ”Negru-Vodă”;de la Biserica Domneacă spre nord,către Biserica Episcopală (”Mânăstirea Mesterului Manole”),se numise multă vreme Bulevardul Republicii;(desigur că înainte de acest nume avusese altul);mai târziu, după 1989 a devenit ”Bulevardul Basarabilor”,iar piatra cubică de odinioară a fost acoperită cu straturi și straturi de asfalt,care au micșorat înălțimea clădirilor...Celelalte străzi își păstraseră aspectul de demult,nu erau asfaltate ,nici măcar pietruite.Mai puteai vedea  vara ,trecând pe strada Cuza-Vodă ,carele cu fân ,trase de boi, ca în tablourile lui Grigorescu...A durat mult până când progresul a ajuns și la periferie.
    Și totuși acest orăsel fusese loc preferat de vilegiatură pentru bucureșteni, foarte animat in perioada când regii veneau aici la Mânăstire. Aici sunt inmormântați Carol și Elisabeta , Ferdinand și Maria,alături de predecesorii lor voievozi...Aici a venit cu părinții la un pic-nic pe malul Argeșului, atât de tânara poetă Iulia Hasdeu...
Râul Argeș ! Cât era de frumos inainte de fi construite centralele hidroelectrice...
    Simțeam totusi o tristețe si câteva regrete legate de un vis neimplinit. Dar am privit in jur și m-am luminat:eram acasă. Tot ce vedeam imi aparținea : castanii, pe care soarele de toamnă îi invăluia într-o lumină aurie, orașul cu calmul lui provincial, oamenii care mă salutau, liceul și elevii care mă așteptau. Aveam și speranța secretă că voi regăsi și prima dragoste pe care, în graba primului zbor către alte orizonturi, o uitasem într-o clasă.



       
           Janina :Jurnal,2009