În ziua când, cu inima plină de emoții, intram în holul liceului, prima persoană pe care am văzut-o s-a întâmplat să fie domnul S..., fostul meu profesor de chimie. M-a întrebat zâmbind ce caut și i-am explicat ce și cum. Mi-a zis că știa deja pentru că îl informase Inspectoratul. M-a condus la secretariat și i-a cerut secretarei să mă instruiască în legătură cu actele necesare pentru întocmirea dosarului de angajat...Mi le-am notat în carnețel și între timp am discutat cu d-na P..., prima mea profesoară de limba rusă pe care o admirau și o îndrăgeau toți elevii pentru eleganța, umorul și bunătatea sa.
Am aflat că este directoarea adjunctă a liceului, iar ” profu ”de chimie este director”plin”. Eu lăsasem în urmă alți directori dar nu m-am mirat că funcțiile respective erau ocupate de alte persoane.Pentru că fusesem eleva liceului mă bucuram de multă simpatie...Și știu și de unde venea această simpatie.Când eram în clasa a X-a mi-am pierdut tatăl. Sigur că o asemenea întâmplare tragică înduioșează pe oricine. De aceea poate toți profesorii mi-au dăruit ceva în plus, mai multă atenție, mai multă duioșie,ca niște părinți...De fapt profesorii nu sunt numai profesori, ei sunt și părinți. De două ori părinți: și pentru copiii lor dar și pentru elevii lor.Iar profesorii mei așa au fost. De aceea mă gândesc la ei cu o infinită recunoștință.
Profesorul de chimie era extraordinar. Era înalt, impunător, plin de umor ( ne certa cu termeni din chimie :”toxinelor !”), iar chimia nu mi s-a părut nici dificilă, nici neinteresantă. Dimpotrivă! Orele erau dinamice, vesele iar cele în care mergeam la laborator erau un spectacol și o sărbătoare...Dacă aș fi știut și fizică tot așa de bine cât știam chimie cred că aș fi dat examen la medicină...
Simpatia pe care a avut-o pentru mine în vremea când eram elevă a dăinuit în timp, ba chiar a transmis-o și copiilor săi. Avea doi băieți,care mi-au fost elevi, pentru foarte puțin timp. Nu-mi amintesc dacă le plăcea prea mult franceza, dar îmi amintesc că dl. director a făcut multe manevre la împărțirea orelor de franceză pentru ca o anumită clasă, în care se afla băiatul cel mic să-mi revină mie. Asta am aflat-o ceva mai târziu, de la d-na secretară,o persoană deosebit de simpatică și mai ales foarte informată, pentru că, în toate timpurile, zidurile și ușile au avut urechi .
A fost director multă vreme și a fost prezent, așa cum se întâmplă, la inspecții,lecții deschise, chiar la căsătoria mea civilă, alături colegi și elevi)... A fost o vreme când aveam ore la cursul seral și veneam la școală cu fetița, dar nu se supăra.Au trecut ani și ani și într-o zi l-am auzit spunând unui coleg: ”Astăzi la orele 12 eu am terminat definitiv cu școala”...Venise vremea acelei lungi vacanțe pe care o numim pensionare. Din păcate, pentru fostul meu profesor de chimie, a fost foarte scurtă.
Se întâmplă să-i întâlnesc pe băieții lui pe stradă și sunt uimită să-i văd salutându-mă cu același zâmbet luminos de acum 30 de ani...Spre deosebire de cei de care m-am despărțit de puțină vreme și care se fac că nu mă cunosc...O tempora! O mores!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu