Despre mine

Fotografia mea
Veselă, sociabilă, visătoare

joi, 30 iunie 2011

PRIETENA

    

    Viața mea continuă ca și până acum. Același liceu, aceiași colegi, aceiași elevi dintodeauna,deși mereu alții . Aceleași ședințe, aceleași responsabilități. Rutină dar nu prea multă; din când în când se mai schimbă câte ceva...Pleacă câte un coleg , vine altul, se mai pensionează câte cineva ; sărbătorim cu fast evenimentul sau alte zile festive...Am colegi de cancelarie de toate vârstele și din toate soiurile : veseli , morocănoși, simpatici,înțepați,bârfitori,intriganți,ambițioși...Pe unii îi simpatizez,pe alții nu.Dar nu las să se observe acest lucru.Nu sunt îngâmfată,sunt politicoasă cu toată lumea,de la portar la director.Am învățat să-i accept pe oameni așa cum sunt.
    Cea mai dragă prietenă a mea ,E...M...a ocupat prin concurs o catedră la Liceul Electro.(rebotezat după 1989 Liceul Ferdinand) .Știu că la început îmi va lipsi mult,că vom încerca să păstrăm prietenia vorbind la telefon. Apoi ne vom vedea doar ocazional și ne vom indepărta puțin căte puțin...A fost singura care a stiut toate necazurile,dorințele,speranțele mele și singura care m-a sprijinit cu o căldură sufletească și o duioșie ieșită din comun...
    Știu că amintirile din vremea când eram colege de cancelarie le vom păstra vesnic în suflet . Și mai ales acel freamăt interior în fața lectiilor ”deschise”de literatură sau de dirigenție,când voiam să-i uimim pe toți...
    E..,buna, frumoasa și draga mea prietenă! I-a uimit într-adevăr pe toți cu o lecție demonstrativă despre ”Implicarea dirigintelui în educația estetică și artistică a elevilor”(acesta era titlul referatului,baza teoretică a activității). Dar trebuia și o demonstrație care să-l ilustreze..Imi amintesc cu plăcere de acest episod.Pentru că era frumoasă anumite persoane din cancelarie o credeau prostuță,iar unele persoane o urau de-a dreptul.
    Ne-am sfătuit ce și cum să facem să iasă, nu bine ci spectaculos..Am hotărât : ceva ieșit din rutină, nu prezentarea obișnuită a vreunui pictor ci un spectacol cu dans clasic.A avut ideea de a dansa în final alături de elevi.A muncit mult iar copiii au pus atâta suflet încât spectacolul,o îmbinare splendidă de muzică dans și poezie,a iesit uluitor...Toată lumea știa că fusese balerină  și că renunțase la balet după ce se căsătorise cu un medic argeșean dintr-o familie cu ifose...Toată suflarea diriginților aflase că va dansa și profesoara; și iată-i pe toți acolo,în mica sală de sport care era și sală de spectacole...Cea mai completă prezență din istoria Comisiei diriginților...
    Și E..., a dansat,superb,pe muzica lui Ceaikovski , uimindu-ne pe toți..
    Seara aceea de noiembrie a fost unică...  
                    

                
                          Janina, Jurnal 2009

vineri, 17 iunie 2011

IUNIE FESTIV

   
  Iunie 1973
  
    Este un iunie festiv.Prima mea promoție termină liceul.Am participat la banchetul de absolvire,am rostit și un mic discurs de adio care a fost și primul și ultimul din viața mea.Am organizat și ora festivă de dirigenție de la miezul nopții,o tradiție școlară mai nouă,care pe vremea când am absolvit eu liceul nu exista ;am evocat amintiri am râs,am cântat și am plâns împreună... Ne vom revedea după 10 ani.Am adunat deja 4 ani de profesorat și am dat și examenul de definitivare în învățământ...
   Am pierdut  titlul de ”miss cea mai tânără profesoară din cancelarie”... Acum este al unei tinere profesoare de filosofie...Am devenit repede bune prietene iar,peste alți 4 ani ,ea va fi nașa fetiței mele,iar mai târziu ,după 1989,directoarea adjunctă a liceului.
     În acest iunie festiv sărbătoresc și eu 10 ani de la absolvirea liceului.
A trecut deja un deceniu de când promoția mea a lăsat în urmă adolescența și anii de liceu.Ce simțim? Tristețe? Nu.Un pic de nostalgie?Da...Ne zâmbim unii altora și zâmbim cu toții amintirilor.
Suntem, prezenți aproape toți,în sala cea mare,de la etajul I,unde se organizează de obicei intâlnirile de promoție ,pe care le numim mai simplu ”revederi”.În bănci foștii elevi, în fața noastră dascălii noștri,iubiți admirați sau detestați.
    Așa cum se obisnuiește, fostul diriginte strigă catalogul clasei sale.Va trebui să răspundem ”prezent”și să spunem ce am realizat în acesti 10 ani.Suntem emoționați ca la un examen oral...Dar este de fapt primul nostru examen de Viață,cu tot ce înseamnă ea: învățătură,specializare,muncă,familie.Tot ce imi amintesc este că majoritatea au absolvit facultăți , institute sau școli tenhnice.Cam două treimi sunt profesori : de   matematică,de chimie ,de fizică,de biologie,de limba română,de limbi străine.
Ceilalți  sunt  ingineri sau tehnicieni...Aproape toți căsătoriți si cu copii...eu sunt printre ...ceilaltți.
    Ne privim uimiți si aproape că nu ne vine a crede că am trecut pragul maturității ,că unii au, pe lângă profesie, și familie.Mai povestim câte o șotie din câte am făcut când eram liceeni.Constat cu puțină tristețe că pe unii dintre colegi nu-i știu,este cumva explicabil,am fost in clase diferite...Dar alții mi-au fost tare apropiați și tare dragi. Exista intre noi un extraodinar spirit de camaraderie si o admirabilă solidaritate:șopteam cu sârg, ne împrumutam caietele de teme,sau schimbam între noi la teze și extemporale subiectele rezolvate... Profesorii ne certau și ne amenințau ce cele mai teribile pedepse,dar nu ne pedepseau niciodată prea aspru.
   Eram veseli , râdeam mult, ne știam poveștile de dragoste, ne ironizam; apăreau uneori și conflicte și mici necazuri dar le rezolvam repede și fără supărare...Am fost o generație sănătoasă, veselă, echilibrată.
...Ne-am revăzut și după 20 de ani și după 30...dar din ce în ce mai puțini la număr...De fiecare dată cu aceeași bucurie ,cu aceeași emoție dar și cu mult mai multe de povestit...A trecut mult timp peste noi dar nu a trecut degeaba...


Janina : Jurnal,2009

miercuri, 15 iunie 2011

LICEUL


           Prima zi

    Cu inima plină de emoții și speranțe m-am indreptat spre liceu -drumul îl știam doar atât de bine- și am pășit cu curaj în cancelaria în care nu intrasem niciodată..
   Am fost întâmpinată de o explozie de uimire,bucurie,exclamații și zâmbete.Toți foștii mei dascăli erau acolo,marcați oarecum de trecerea unor ani,dar sufletește
la fel de tineri. Erau și profesori foarte tineri ca și mine, și tot ca și mine foști elevi ai liceului...Directorul,care fusese profesorul meu de chimie, m-a prezentat ,mai mult in glumă ,asistenței : ”Fosta noastră elevă, acum cea mai tânără profesoară din cancelarie.”
   Dar oare mai era nevoie?Mă cunoșteau,fusesem o elevă harnică,cu note mari,cu premii,cu poezii recitate la serbări și concursuri; ce mai, o mică celebritate...
   Am făcut un mic tur al liceului,am intrat in clasele in care trăisem emoțiile anilor de liceu,am regăsit banca in care am stat...Am ”revăzut” chipurile băieților, ale fetelor,care plângeau pentru căte o notă mică;dar mai mult râdeam,pentru că adolescența este veselă,chiar dacă ai necazuri.Râsul era al nostru, grijile ale părinților...Și l-am” revăzut”și pe el, pe primul meu Romeo, intrând pe ușă,sclipitor de curat și râzând, cu șapca de uniformă pusă pe o sprânceană .El,Doruleț cu părul creț, prima mea iubire ,primul băiat care mi-a făcut inima să bată altfel decât de obicei.Bineînțeles că atunci nici nu mă băga în seamă,nu eram printre frumoasele liceului....Dar acel elan impetuos,acea atracție magică, acea explozie a sentimentelor nu am mai retrăit-o niciodată...Numai că, băiatul frumos și vesel, nu bănuia nimic.Iubirea aceea secretă a rămas închisă în manualul de Limba română,la pagina unde era dată, ca lectură suplimentară,o scenă din ””Romeo și Julieta””...
   Iar eleva-model cu codițele legate cu funde lângă urechi,în rochia de uniformă,foarte sobră,de culoare bleu marine,luminată de gulerașul alb de pichet,este în mintea mea o imagine a acelui timp,o fotografie lângă alte fotografii din sertarul cu amintiri.
..............................................................................................................................
   A fost cea mai frumoasă reîntâlnire cu liceul în care am rămas 34 de ani și care ,în vara următoare,cu ocazia sărbătoririi semicentenarului său avea să primească numele de ”... ” . Ce veselă a fost acea sărbătoare!Profesori și elevi din alte generații,alături de cei mai noi,mai tineri; îmi amintesc că am scris și o poezie care a rămas uitată în revista literară a școlii,alături de alte încercări poetice. Eram fericită ! Mă simțeam ca o navă care naviga cu toate pânzele intinse.Iar pe ”Romeo” l-am revăzut chiar în toamna aceea .M-a privit cu uimire și   mi-a zâmbit...Apoi a urmat o poveste...


Janina ,2009

duminică, 12 iunie 2011

ORAȘUL MEU


      
       Orașul meu

    Orașul meu,veche capitală domnească, își păstrase aspectul de orășel de provincie ,cu o singură stradă principală, largă,pavată cu piatră cubică,asezată cu pricepere de meșteri vechi în arce de cerc ce se desfăceau dinspre miljoc spre rigole. Fusese ”tăiat” direct în tăpșanul care unea curtea Bisericii Domnesti cu parcul Sân-Nicoară de către arhitectul Casei Regale,Andre Lecomte du Nouy.In parc se mai văd si azi ruinele unei mici biserici,Biserica Sân-Nicoară ...
    Este un lung bulevard segmentat de două denumiri:de la Biserica Domnească spre sud,până la Liceul Toretic se numea ”Negru-Vodă”;de la Biserica Domneacă spre nord,către Biserica Episcopală (”Mânăstirea Mesterului Manole”),se numise multă vreme Bulevardul Republicii;(desigur că înainte de acest nume avusese altul);mai târziu, după 1989 a devenit ”Bulevardul Basarabilor”,iar piatra cubică de odinioară a fost acoperită cu straturi și straturi de asfalt,care au micșorat înălțimea clădirilor...Celelalte străzi își păstraseră aspectul de demult,nu erau asfaltate ,nici măcar pietruite.Mai puteai vedea  vara ,trecând pe strada Cuza-Vodă ,carele cu fân ,trase de boi, ca în tablourile lui Grigorescu...A durat mult până când progresul a ajuns și la periferie.
    Și totuși acest orăsel fusese loc preferat de vilegiatură pentru bucureșteni, foarte animat in perioada când regii veneau aici la Mânăstire. Aici sunt inmormântați Carol și Elisabeta , Ferdinand și Maria,alături de predecesorii lor voievozi...Aici a venit cu părinții la un pic-nic pe malul Argeșului, atât de tânara poetă Iulia Hasdeu...
Râul Argeș ! Cât era de frumos inainte de fi construite centralele hidroelectrice...
    Simțeam totusi o tristețe si câteva regrete legate de un vis neimplinit. Dar am privit in jur și m-am luminat:eram acasă. Tot ce vedeam imi aparținea : castanii, pe care soarele de toamnă îi invăluia într-o lumină aurie, orașul cu calmul lui provincial, oamenii care mă salutau, liceul și elevii care mă așteptau. Aveam și speranța secretă că voi regăsi și prima dragoste pe care, în graba primului zbor către alte orizonturi, o uitasem într-o clasă.



       
           Janina :Jurnal,2009

sâmbătă, 11 iunie 2011

ACASĂ


      6 septembrie 1969

   
    Începutul toamnei îmi aduce în suflet calda nostagie a atâtor alte începuturi,-de ani scolari sau universitari- care îmi dăruiau de fiecare dată ceva nou: colegi noi, profesori noi, iubiri noi...În acest septembrie am revenit în orașul natal pentru a mă fixa definitiv în spațiul în care avea să se desfășoare tot restul vieții mele. Aveam 24 de ani,încheiasem un capitol, acela al studenției. Îcepeam o pagină nouă ; mă aflam în fața unui nou început, acela al profesiei.
    Priveam pe geam așeptând ca trenul să ajungă în gară. Șocul frânării produse o mică busculadă printre călătorii grăbți să coboare. Am coborât și eu în dimineața aceea însorită de septembrie, cu un cer uimitor de curat, de un albastru intens.
    Studiile les terminasem cu un an în urmă și mă angajasem ca traducătoare la Uzina de Automobile de lângă Pitești. Nu voi scrie nimic despre această scurtă perioadă;a fost o experiență și atât. Munca de traducător nu-mi plăcuse, nu se potrivea nici cu firea mea, nici cu pregătirea mea. Am renunțat, am cerut transferul în învățământ si acum mă întorceam în orașul meu, cu decizia Inspectoratului în poșetă, foarte mândră că voi fi profesoară de franceză,l a liceul de care mă despărțisem cu 6 ani în urmă și pe care eram bucuroasă să-l regăsesc și să-l redescopăr dintr-o perspectivă cu totul nouă.
    Cu aceste gânduri, dar și cu altele în minte, urcam fără grabă Strada Castanilor, o mică stradă în pantă, care duce de la gară la piață, către centrul orașului...Nu degeaba se numeste astfel ; era mărginită, încă din vremea copilăriei mele, de castani bătrâni care  umpleau primăvara de flori si parfum...


Janina ,Jurnal 2008