Drumul spre casa bunicii l-am mai parcurs, în vreme, de mai multe ori, cu diverse ocazii...
Dar cel mai trist este acel drum pe care trebuie să-l facem atunci când ne luăm rămas bun pentru totdeauna de la cineva...Bunica Anica a plecat și ea în”țara bunicilor”, în 1972, doar cu câteva zile înainte de nunta vărului meu...Acum, când scriu aceste rânduri îmi apar imaginile de demult și mă înduioșez.
Bunica era o femeie destoinică, harnică și veselă, deși avusese o viață grea și trecuse prin multe. Un frate murise pe front,i ar bunicul murise de tânăr în urma unei intervenții chirurgicale nereușite...Copiii și nepoții îi umpleau viața și era fericită. Se străduia să-i sprijine pe toți atât cât putea. Avea o voce frumoasă, ne cânta cântece vechi și ne spunea povești care ne uimeau...
Iată că în august 2010, dorind să-mi distrez nepoata, am hotărât să fac o vizită mătușii mele, care locuiește încă acolo, în casa veche a bunicii.
O pornesc așadar pe drumul cunoscut dar într-un fel cu totul nou: acum eu sunt bunică și țin de mână o fetiță de 8 ani, care trăiește în alt secol și vine din altă parte a lumii și se miră cu drăgălășenie de tot ce vede...
Cunosc fiecare casă, fiecare curte, îmi amintesc de toți cei pe care i-am știut bine cândva...Copiii au crescut, părinții lor au îmbătrânit...
Îi arăt o casă și o curte mare unde am fost cu bunica la o nuntă.Îi descriu cât pot de bine ceremonialul unei nunți românești, cu hora miresei, cu împărțitul darurilor la nuntași și ea îmi spune :”je n`ai jamais assiste a un mariage aussi interessant”.
Zâmbesc amuzată și mergem mai departe...
