”Fantasma gândului meu mut
mă poartă spre toamnă din trecut”...
(Janina:”Reflecție amară”)
Noiembrie 1987
...1987. Anul în care aniversez 10 de la căsătorie. Cine ar fi crezut că o să rezist atât?
Am făcut un ”slalom uriaș” printre tot felul de ”evenimente” și responsabilități mai mult sau mai puțin împovărătoare: îngrijire copil, cursuri, concursuri (de tot felul), pregătiri(de tot felul ) reciclări. Examene, doctori, spitale, medicamente...
N-a fost deloc ușor, am învățat mult și multe...Mi-am făcut opinii personale despre oameni, întâmplări, sentimente. Am învățat să descifrez ce se ascunde dincolo de vorbe,de atitudini sau gesturi; s-a intâmplat ca unele dintre ele să fie sincere, amicale, dar a fost și invers...
Uneori am fost surprinsă, alteori dezamăgită dar nu am făcut din asta un capăt de țară...Există în viața mea persoane la care țin foarte mult dar și altele care îmi sunt indiferente...
La această aniversare amară îmi pot permite să fac niste reflecții...
Am aflat si eu ca si alții că dragostea este ceva și căsătoria altceva.
Dragostea este un sentiment care implică aspirația fiecărui individ către fericire ; căsătoria este un parteneriat dificil clădit pe camaraderie, interese comune și responsabilități.
Dacă reușești să le faci față te poți considera mulțumit și poți afirma,cu mai multă sau mai puțină fățărnicie, că ai o căsnicie reușită...Dar așa ceva se întâmplă rar.
Dacă acasă nu mă simțeam deloc bine cu un soț tot timpul bolnav în schimb la școală îmi era foarte bine. Am avut colegi și prieteni de nădejde...
Prietenele mele, puține la numă, au fost și au rămas extraordinare...Și pentru că aveau și ele tot felul de necazuri ne sprijineam și ne consolam reciproc...
Fiecare dintre noi a trăit o dramă proprie: pierderea unei ființe dragi în împrejurări tragice: un accident auto, o sinucidere, o boală incurabilă. Le-a văzut chipurile răvășite de o tristețe inimaginabilă...Apoi ne-am îngropat tristețea în adâncul sufletului și am mers mai departe...
Bilanțurile nu sunt întotdeuna vesele. Bucurie și amărăciune laolaltă...
Singura mea frumoasă certitudine este Otilia , care are 9 ani...Știu că am câștigat încredere în mine, puțină înțelepciune, dar am pierdut ceva prețios, ceva ce nu pot recupera...acel ceva din două versuri ale lui Omar Khayam:
”Ah! pasărea juneții și-a veseliei mele
Veni pe negândite, se duse fără veste ”
Și asa cum au trecut un fugă acești zece ani vor mai trece încă zece și apoi alții, atâți câți vor mai fi...
Janina ,Jurnal 1987
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu