Miguel
De numele acesta se leagă ceea mai frumoasă corespondență pe care am purtat-o cu un băiat necunoscut pe care l-am văzut doar într-o fotografie...
S-a întâmplat demult, în vremea studenției mele, la București. Eram în anul III la spaniolă, și locuiam pe atunci la căminul ”6 Martie, lângă Facultatea de Drept...
Într-o zi, o colegă de cameră și de grupă, a venit de la Casa Studenților, unde funcționa pe atunci un cerc de prieteni prin corespondență, cu câteva plicuri, alese cam la întâmplare din grămadă și ni le-a împărțit după preferințe. Am luat și eu vreo trei, două din Spania și unul din Italia. Le-am scris celor trei solicitanți și așteptam cu curiozitate răspunsurile, care nu s-au lăsat așteptate.
Am corespondat o vreme, până când, dintr-un motiv sau altul, corespondența a încetat.
Scrisorile lui Miguel, un băiat din Barcelona m-au încântat...Despre ce ne scriam? Despre familie, despre școală și examene, despre vacanțe și prieteni...Miguel era de aceeași vârstă cu mine, 20-21 de ani, era inteligent și avea un real talent literar. Terminase liceul, nu era încă student, dar visul său era să studieze arta dramatică.
Am făcut schimb de cărți poștale, de discuri...Imi făcea cele mai frumoase complimente. Acum realizez că au fost singurele complimente frumoase pe care le-am primit în viața mea. Dar știam deja că, la spanioli, a face complimente unei fete, mai ales pe stradă, este o tradiție și o artă...Nu le mai țin minte chiar pe toate și nici nu le mai pot regăsi în scrisori pentru că întreaga corespondență s-a mistuit într-un incendiu, cu puțin înainte de a părăsi casa părintească, care urma fie demolată... De fapt a fost demolată o stradă întreagă pentru a se construi în spațiul acela un spital...
Nu mai știu exact când corespondența mea cu Miguel a încetat. Probabil după ce a fost înrolat în armată. În ultima scrisoare pe care am primit-o îmi scria că s-ar putea să plece în Maroc ...Dar n-am mai aflat dacă așa a fost sau nu...Am fost tare îndrăgostită de băiatul acela cu ochi verzi, atât de deosebit, care trăia sub un alt cer, într-un oraș minunat și care iubea atât de mult poezia... Îmi doream atât de mult să-l cunosc...Dar visul meu de a călători în Spania, în vremea aceea, era imposibil de realizat... Și totuși unii au reușit. Eu nu...
Apoi, ca într-un vers arghezian, ”anii au trecut tiptil, ca niște șoapte ”...
...
Janina, Jurnal, septembrie 2008
