Casa din strada Cuza-Vodă era micuță și veche, asa cum erau toate casele de pe vremuri, cu două camere, cu o logie lungă și cu celelalte acareturi în curte. Dar curtea și mai ales grădina erau paradisul meu; aveam o grădină de legume și o porțiune de pajiște pe care îmi petreceam verile vacanțelor...
Pajiștea aceea era sinonimă cu vara; atunci înfloreau iarba și florile de câmp care îmi sunt și acum nespus de dragi, vedeam fluturii si păsările zburând, ascultam țârâitul greierilor și asteptam să se coacă fructele; mai întâi dudele și cireșele, apoi prunele și merele și către toamnă nucile.Tatăl meu plantase majoritatea pomilor. Pentru mine, zicea el,și era adevărat, fiindcă multă vreme am fost copil unic foarte iubit și foarte răsfățat...
Tatăl meu era pentru mine un zeu. Era înalt încât trebuia să se aplece mult ca să poată intra pe ușa scundă a casei, puternic și mai ales foarte vesel. De unde avea oare această veselie? Mult mai târziu am aflat că avusese multe necazuri și suferise mult. Pierduse un copil,o fetiță...apoi casa,familia. Când aveam vreo 7 ani văzusem într-un sertar niște fotografii vechi dar nu recunoscusem pe nimeni și nici n-am întrebat pentru că mamei nu-i plăcea să scotocesc prin sertare și dulapuri. Cu mama s-a căsătorit în 1943, după ce trecuseră vreo7-8 ani de la acele triste intâmplări. A fost și pe front, a fost rănit grav la un ochi și a fost demobilizat...
Apoi, în mai 1945, a fost deportat in Uniunea Sovietică într-un lagăr de muncă cu alți etnici germani. A stat în lagăr 8 luni și poate nici nu s-ar mai fi întors dacă nu s-ar fi hotărât să plece, fără să ceară voie, așa de unul singur. S-a descurcat cum a putut, învățase puțină rusă, a avut noroc ...In acest tot acest timp mama era cu bunica și...cu mine, mică, aproape invizibilă, căci de născut m-am născut în octombrie.Tata a venit în decembrie, degerat și atât de schimbat că nici bunica nu l-a recunoscut.Și au fost foarte surprinse pentru că primiseră deja plicul acela galben care le anunța moartea prezumtivă ...
Dar eu eram deja acolo și știam că făcuse tot drumul acela lung numai ca să fie cu noi...
A fost lângă noi toată copilăria mea. Imi cumpăra cărți și rezolva cu mine problemele de aritmetică.
Un om deosebit, stimat de prieteni și cunoscuți.
Și era atăt de mâdru de mine și de sora mea mai mică.
L-am pierdut în decembrie 1961. Aveam 16 ani,sora mea 7. A trecut de atunci o veșnicie, dar zilele copilăriei îmi par atât de aproape ...
Janina ,Evocări 2008
