Despre mine

Fotografia mea
Curtea de Argeș, Argeș, Romania
Veselă, sociabilă, visătoare

duminică, 17 iulie 2011

FOTOGRAFIA

  
   Țin în mână o fotografie făcută acum 60 de ani.Mă uimește faptul că a rezistat atâta vreme.Mi-l amintesc și pe fotograful care a făcut-o.I se spunea simplu ”Puiu Fotografu”. Avea o cameră micuță,chiar pe strada principală ,cu o mică vitrină în care expunea fotografiile.Casa există încă dar proprietarii au modificat-o,iar micul ”studio fotografic” a dispărut demult.
   Din fotografie mă privește serioasă o fetiță de 5-6 ani,îmbrăcată cu o rochie de mătase cu buline. Se numește Janina. Si rochița mi-o amintesc:o rochiță vișinie cu buline albe.Fetița este pieptănată după moda vremii,cu bucle și funde.Stă pe o măsuță, cuminte ,importantă, ținând în mână o jucărie,o pasăre din ipsos colorat care”zbura”agățată de un fir subțire de elastic.
   Pe fetița asta o cunosc foarte bine.Era veselă și iscoditoare.Cerceta cu grijă lumea din jur și încerca să o înțeleagă.Nu punea multe întrebări ...Și chiar dacă le punea i se răspundea invariabil:”lasă că o să înveți  tu la școală ”...Bunica ei,o femeie înaltă și subțire,cu părul alb strâns într-un coc la spate, se ținea tot timpul după ea,cu o grijă exagerată și boscorodind-o într-o limbă care i se părea ciudată și din care nu-și mai amintește decât câteva fraze...Bunica aceea pe care fetița o striga ”maia” a plecat într-o zi in ”țara bunicilor” și nu s-a mai întors. Fetița nu prea a înțeles de ce și a fost tare tristă..Apoi a mers la grădiniță unde nu i-a plăcut deloc pentru că nu știa ce știau ceilalti copii; nu știa să decupeze ,să coloreze,să danseze...Ba pe deasupra trebuia să învețe și numele celor din Comitetul Central ...Nu a reușit niciodată să-i știe pe toți...Îi reținuse doar pe primii trei:Gheorghiu-Dej,Anna Pauker,Vasile Luca...(?!)
   Acum ,când scriu asta îmi vine să râd...Bine că nu m-au dat afară de la grădiniță ! Dar chinul a fost scurt și iată-mă în clasa a I-a la o învățătoare remarcabilă, doamna Adrietta Popilian.
Am făcut primele linii strâmbe, primele litere tremurate și urâte pentru care am înghițit destulă morală și ciufuleală...dar nu plângeam pentru că totul mi se părea minunat... În clasă nu erau bănci ci măsuțe și scăunele așezate în formă de U .Doamna învățătoare nu acceptase să-i zicem ”tovarășa”ci ne ceruse să-i zicem”măicuța”. Nu se abătea de la programă dar nici nu accepta indicații. O persoană cu coloană vertebrală care, pe lângă cunoștințele obigatorii ,ne-a format și caracterul și gustul artistic...Ne citea numai poezii frumoase. Făceam mici plimbări prin oraș sau prin împrejurimi pe care le numea pompos ”excursii”.Și ne vorbea despre monumente,ne povestea legendele lor. Ne vorbea despre natură,despre flori ,făceam ierbare și insectare. Am confecționat împreună ,din te miri ce,jucării pentru pomul de iarnă.Si cât talent avea!
   A scris pentru noi mici piese de teatru pe care le prezentam la serbările de sfârșit de an.Cea mai frumoasă amintire a mea din clasele primare este rolul cerșetorului din textul dramatic adaptat de ”măicuța” după romanul ”Prinț și cerșetor”...Și cât s-a străduit să imagineze și să creze costumele !Și cum! Scotocind cu mamele prin șifoniere, croind hăinuțe din rochii de mătase demodate și cosând dantele vechi ...
   Spectacolul a fost nemaipomenit pentru micul nostru orăsel cu oameni așa de modești și cu posibilități materiale minime. Dar cu imaginație,talent și muncă reușesti să faci tot ceea ce îți dorești...Asta este una din lecțiile pe care ni le-a dat,îmbogățită cu exemplul personal...Ce multe am învățat într-un timp atât de scurt ! Am învățat să scriu , să citesc, să vorbesc corect, să socotesc. Am învățat să iubesc natura,orașul și mai presus de orice am învățat să iubesc cărțile...Pentru că în ele găsești toate răspunsurile pe care le cauți.


Janina,Jurnal 2010

sâmbătă, 16 iulie 2011

Cartea vieții ...



In fiecare zi viața îți oferă o pagină albă din cartea existenței tale.
Trecutul tău este deja scris si nu poți să-l corectezi;in paginile ingălbenite poți găsi povestile tale,unele in culori suave,altele în nuanțe închise.
Amintiri frumoase ale unor timpuri plăcute sau pagini pe care ai vrea să le smulgi pentru totdeauna.
........................................................
Intr-o zi voi scrie despre ...Janina.

vineri, 8 iulie 2011

MARIA


     Maria era prenumele ei din catalog.
     La începutul prieteniei noastre ea a fost Marioara , pentru că așa o striga mama ei când o chema acasă de la joacă. A fost vecina mea , tovarășa mea de joacă și prietenă încă de la grădiniță...Era așa de drăgălașă , cu părul ei castaniu roșcat , ușor ondulat și cu ochi vioi și iscoditori , ca de veveriță. Apoi am fost colege de clasă din clasa a I-a până in clasa a X-a,când ea a trecut la ” real ” iar eu la ”uman” . Ani de zile am făcut drumul spre școală împreună , dus și întors. În clasele primare ne făceam temele la lampa cu petrol . Mai târziu am avut și electricitate și apă curentă. Cât de îndepărtat mi se pare acum acel timp !
     Locuiam pe aceeași stradă , eu la nr. 94 , ea la nr.123 pe strada ”Cuza-Vodă”, strada noastră , o stradă foarte lungă , prăfuită, ca un drum de țară , cu case micuțe și grădini frumoase cu pomi fructiferi...  Dar și cu destui copii . Casele de pe partea mea de stradă au fost demolate începând din 1978... Partea ei de stradă a rămas aproape cum a fost ; s-au construit multe case frumoase dar casa ei este și acum tot acolo unde o știu de atâta vreme... Iarna , în vacanță sau când aveam un pic de timp liber , ne adunam cârd să mergem la joacă ; ne jucam în stradă . Mergeam la zăpadă , la săniuș sau cu colindul... Vara o luam de la capăt , cu șotronul , cu coarda , cu mingea , cu cercul ; jucam ”atinsa”, ”uliul și porumbeii ”sau ”de-a v-ați-ascunselea ”...
     Când am mai crescut s-a mai scurtat timpul de joacă , părinții aveau nevoie de o mână de ajutor în gospodărie. Marioara avea multe de făcut...în timpul liber citeam . Am citit impreună ”Copiii căpitanului Grant”...Și de atunci Marioara a devenit Mary...Și așa a rămas pentru mine...Am fost uimită când am aflat , mult mai târziu , că la școala din comuna C...,unde fusese profesoară de matematică și directoare , colegele îi spuneau Mimi...
    Apoi viața ne-a îndepărtat puțin câte puțin...
    Ne-am întâlnit mult mai rar de când s-a căsătorit... Era tot timpul într-o alergătură : casa,școala,pregătiri,examene,copiii . A crescut cinci copii , trei fete și doi băieți ; trei dintre ei mi-au fost elevi ; acum sunt mari , cu studiile terminate , cu profesii și familii... A avut o viață plină ! Dar și prea multă trudă și prea multe griji...Mary! Ce nefericită am fost când am aflat că s-a îmbolnăvit,că a suportat o operație dificilă care nu a ajutat-o deloc...Apoi a venit sfârșitul...Una din multele zile triste din viața mea ...
    Draga mea Mary , mă gândesc la tine cu toată duioșia !




Janina Jurnal 2011

joi, 7 iulie 2011

Jurnal


Astăzi ai ocazia să scrii o pagină nouă.
Tu vei alege culorile pe care le va avea,pentru că , într-o situație potrivnică poți să-i dai nuanțe de seninătate ca să o transformi intr-o frumoasă experiență.
Cum vei scrie astăzi ?
.....................................................................
Astăzi sau mâine voi scrie despre Maria.

duminică, 3 iulie 2011

DIRECTORUL



   În ziua când, cu inima plină de emoții, intram în holul liceului, prima persoană pe care am văzut-o s-a întâmplat să fie domnul S..., fostul meu profesor de chimie. M-a întrebat zâmbind ce caut și i-am explicat ce și cum. Mi-a zis că știa deja pentru că îl informase Inspectoratul. M-a condus la secretariat și i-a cerut secretarei să mă instruiască în legătură cu actele necesare pentru întocmirea dosarului de angajat...Mi le-am notat în carnețel și între timp am discutat cu d-na P..., prima mea profesoară de limba rusă pe care o admirau și o îndrăgeau toți elevii pentru eleganța, umorul și bunătatea sa.
   Am aflat că este directoarea adjunctă a liceului, iar ” profu ”de chimie este director”plin”. Eu lăsasem în urmă alți directori dar nu m-am mirat că funcțiile respective erau ocupate de alte persoane.Pentru că fusesem eleva liceului mă bucuram de multă simpatie...Și știu și de unde venea această simpatie.Când eram în clasa a X-a mi-am pierdut tatăl. Sigur că o asemenea întâmplare tragică înduioșează pe oricine. De aceea poate toți profesorii mi-au dăruit ceva în plus, mai multă atenție, mai multă duioșie,ca niște părinți...De fapt profesorii nu sunt numai profesori, ei sunt și părinți. De două ori părinți: și pentru copiii lor dar și pentru elevii lor.Iar profesorii mei așa au fost. De aceea mă gândesc la ei cu o infinită recunoștință.
   Profesorul de chimie era extraordinar. Era înalt, impunător, plin de umor ( ne certa cu termeni din chimie :”toxinelor !”), iar chimia nu mi s-a părut nici dificilă, nici neinteresantă.  Dimpotrivă! Orele erau dinamice, vesele iar cele în care mergeam la laborator erau un spectacol și o sărbătoare...Dacă aș fi știut și fizică tot așa de bine cât știam chimie cred că aș fi dat examen la medicină...
Simpatia pe care a avut-o pentru mine în vremea când eram elevă a dăinuit în timp, ba chiar a transmis-o și copiilor săi.  Avea doi băieți,care mi-au fost elevi, pentru foarte puțin timp. Nu-mi amintesc dacă le plăcea prea mult franceza, dar îmi amintesc că dl. director a făcut multe manevre la împărțirea orelor de franceză pentru ca o anumită clasă, în care se afla băiatul cel mic să-mi revină mie. Asta am aflat-o ceva mai târziu, de la d-na secretară,o persoană deosebit de simpatică și mai ales foarte informată, pentru că, în toate timpurile, zidurile și ușile au avut urechi .
   A fost director multă vreme și a fost prezent, așa cum se întâmplă, la inspecții,lecții deschise, chiar la căsătoria mea civilă, alături colegi și elevi)... A fost o vreme când aveam ore la cursul seral și veneam la școală cu fetița, dar nu se supăra.Au trecut ani și ani și într-o zi l-am auzit spunând unui coleg: ”Astăzi la orele 12 eu am terminat definitiv cu școala”...Venise vremea acelei lungi vacanțe pe care o numim pensionare. Din păcate, pentru fostul meu profesor de chimie, a fost foarte scurtă.
   Se întâmplă să-i întâlnesc pe băieții lui pe stradă și sunt uimită să-i văd salutându-mă cu același zâmbet luminos de acum 30 de ani...Spre deosebire de cei de care m-am despărțit de puțină vreme și care se fac că nu mă cunosc...O tempora! O mores!